Marți, la 17.00, la Biserica monument in memoriam din municipiul Suceava va avea loc lansarea volumului memorialistic “Urme’ semnat de Dumitru Oniga, un mărturisitor al temniței comuniste. Volumul este apărut la Editura suceveana “Pre-Text” iar în el sunt depănate amintiri din temnițele de la Aiud și Gherla din perioada 1944-1964.
Dumitru Oniga ,în vârstă de 89 de ani, are în jur de 20 de ani de detenție politică. Puțini știu acum care este adevărul lagărelor comuniste, iar amintirile acestor oameni spuse așa cum le-au trăit sunt file din istoria nescrisă.
Dumitru Oniga face parte dintre oamenii care si-au risipit tinerețea în închisorile comuniste. A făcut peste 19 ani de detentie și nici în ziua de astăzi nu știe exact pentru ce a fost condamnat. Unele voci susțin ca ar fi fost legionar si ca este încă fidel doctrinelor Msșcarii Legioanre.
„În 1940, când Mișcarea Legionară a fost la conducere, eu aveam 15 ani”, își deapăna Dumitru Oniga șirul amintirilor.
„La vârsta aceea, știam prea puțin despre politică, umblam în costum național, cu cărțile sub braț. Eram un copil venit din Stupca să învețe la oraș. În ianuarie 1941, la așa-zisa rebeliune, care de fapt a fost lovitură de stat a lui Antonescu pentru a-i înlătura pe legionari, mă aflam prin preajmă și am fost lovit în burtă de un cartuș ricoșat de aiurea. Am fost supus urgent unei intervenții chirurgicale și aveam toate șansele să mă fac sănătos. De atunci a început șirul necazurilor mele. M-a ales destinul pentru suferință. Organizația de Tineret a Mișcării Legionare <Frația de Cruce> mi-a plătit cheltuielile de spitalizare, vreo 300 de lei, care pe atunci însemna o suma foarte mare”, povestea Dumitru Oniga ziariștilor locali.
În câteva cuvinte, Dumitru Oniga a rezumat principiile pe care se baza Frăția de Cruce: „La noi Frăția de Cruce s-a menținut în sensul de a continua o educație. Se cultiva un sentiment de patriotism, de dragoste de țară și, în primul rind, credința în Dumnezeu. Mai trebuia să fii foarte bun la carte”.
În martie 1942, Curtea Marțială îl condamnă pe tânărul din Stupca la 3 ani de închisoare corecțională pentru “activitate legionară”. Fapta care l-a incriminat a fost că a contribuit cu 12 lei pentru alimente ce trebuiau trimise tinerilor arestați la rebeliunea din 1940. S-a eliberat din pușcărie în mai 1944, în urma unui decret dat de mareșalul Antonescu. După ieșirea din închisoare s-a dus la Brad, în Hunedoara, unde era refugiată mama sa. De-abia absolvise clasa a IV-a de liceu (n.r. – pe atunci învățământul era structurat în 4 clase primare și 8 clase de liceu), se înscrisese la o școala de conductori tehnici în Baia Mare, când a fost din nou arestat.
„I-au arestat pe toți legionarii din Hunedoara, ori eu eram socotit un legionar sadea, că doar facusem pușcîrie. Am stat vreo lună în arestul poliției, după care m-au internat într-un lagăr, la Sacel, lângă Hateg. Pe când eram arestat la poliție, se dădea examen la școala de conductori tehnici. M-am rugat de comandantul poliției să-mi dea voie să merg la examen. M-a lasat și l-am luat foarte bine. În lagăr am stat până în februarie 1945”, a spus Oniga.
Primul gând dupa eliberare a fost să-și continue studiile. După cum avea să constate cu amărăciune, întreaga sa tinerețe și maturitate a fost jalonată de condamnări, iar libertatea i-a fost permanent umbrită de omniprezenta Securității.
A treia condamnare a lui Dumitru Oniga s-a produs după același scenariu ca și prima. Pe timpul foametei, în anii ’46-’47, s-a întâlnit cu un fost camarad de pușcărie, Gavrilă Ion, care a fost partizan în Munții Făgărașului și, timp de 30 de ani nu a fost prins de către securiști. Acesta i-a spus că la Aiud, în inchisoare, se moare de foame. Împreună au plănuit să adune bani și mâncare și să le trimită deținuților de acolo. Securitatea a aflat că a trimis pachete și, în 1949, l-a trimis la închisoarea de la Aiud.
„În dosarul meu mi s-au adus multe invinuiri. Securiștii m-au bătut până ce am scris ce-au vrut ei. N-am comis nici o faptă teroristă ca sp-mi dea 8 ani de temniță grea. Aveam toți același regim, un regim de exterminare. Dacă eram la celulă, dimineața, de foarte multe ori nu primeam de mâncare. Într-un timp, s-au dat niște terci, dar n-a ținut mult. Pe la 10 venea pâinea. Rația era de 250 de grame. Dar era pâine de tip rusesc. Se turna o coca în tavă, care creștea și era ca un burete. Nu știu dacă avea, toată, 150 de grame. Trebuia împărțită în 8, citi eram în celulă. Un timp, am primit ciorba de ardei iuți sau de gogonele, care nu se putea mânca. Atunci au început să moară deținuții pe capete. Era o căruță – droagă îi spuneam – care în fiecare dimineață trecea cu câte 2, 5, 10 morți. Atunci a murit Remus Daneș, un intelectual din Mitoc. Era foarte înalt și solid iar cei așa ca el, înalți, n-au rezitat. <Mor de foame în țara pâinii. Oare cum va plăti neamul acesta toate ororile?>, așa a spus înainte de a muri. Se vede c-am tot plătit de atunci și plătim în continuare.Dacă vorbeam mai tare, sau dacă nu le convenea ceva gardienilor, veneau și ne băteau sau ne băgau la carceră, ori într-o celulă cu geamuri sparte. Erau stăpâni absoluți pe viața noastră. Cine a crezut în Dumnezeu, a rezistat. Trebuia să-ți găsești mereu o preocupare”,își amintește Dumitru Oniga.
Acolo, în umbra zidurilor reci, suceveanul a început să scrie versuri. Era un risc imens, însă era, totodată, un izvor de hrană spirituală. Poeziile călătoreau din celula în celulă. Pe atunci, Dumitru Oniga nu se gândea ca unele dintre acele poezii vor vedea vreodată lumina tiparului. Chiar și după eliberarea din temniță, ele au rămas pitite în ungherele memoriei, ori prin carnetelele ascunse cu grija.
În închisoarea de la Aiud, Dumitru Oniga a văzut moartea cu ochii. Era în 1952, și muncea noapte de noapte, câte 12 ore într-o fabrică, la secția de fierărie.
„Ne trezeam după-amiaza, la ora 16.00, mergeam la masă, la 12 noaptea ne dădea masa de dimineață – un terci, iar dimineață luam masa de seară. Regimul acesta a durat vreun an și ceva. A început să mă supere inima. Ziua nu prea puteam să dorm, pentru că-mi era foame. Tot timpul ne era foame. Am lucrat așa până în toamna lui ’53. Atunci nu știu ce s-a întâmplat pe plan internațional, pentru că nouă, celor care eram socotiți legionari, ni s-a înscenat un incendiu la fabrică și n-am mai fost lăsați să lucrăm. Directorul de atunci al penitenciarului a aplicat un regim de izolare nemaiîntâlnit până atunci. Nu știam cine e la dreapta și cine e la stânga. La geamuri erau obloane prin care vedeam numai câteva dungi de cer. Nu era nici lumina și nu aveam voie să ne atingem de pat. Erau două rânduri de paturi suprapuse, într-o celula de 2m pe 4m. Mai încolo era țineta. În unele celule era câte o băncuță, în altele nu. Pentru ca nu aveam voie să ne atingem de pat trebuia să stăm în picioare sau pe bancuța aceea, cu rândul, iar dacă nu era, pe jos. Așa stăteam de la 6 dimineața până la 9 seara. Regimul acesta pe mulți i-a înnebunit. Urlau, se zbăteau. Nu-i scotea dintre noi. Noaptea, auzem de multe ori răcnete, bubuituri. În toamna lui ’55 m-am îmbolnăvit de tuberculoza. Începusem să scuip singe și în cele din urmă am fost dus la infirmerie. M-au tratat cu hidrazină și cu streptomicină, dupa care am stat mai multe luni internat la secția TBC a spitalului penitenciarului. Am fost eliberat în 3 iunie 1956 pentru că împlineam 8 ani de temniță”, a spus Dumitru Oniga.
Scriu, pentru că tragica experiență ce am trăit-o să nu se mai repete
După ce s-au închis în urma sa porțile închisorii, scrutind zările libertății, Dumitru Oniga credea că a lăsat în urma necazurile și că a suferit cât pentru două vieți omenești. Însă n-a fost să fie așa. I s-a stabilit domiciliu forțat la Răchitoasa, la Balta Brăilei. Acolo s-a căsătorit cu o consăteana de-a lui, din Stupca. Devenise tata, având și o fetita, Albumita-Maria, când a fost din nou asaltat de securiști.
„În ’58, la vreo trei luni după ce se născuse fiica mea, au venit securiștii, au înconjurat satul, cu o demonstrație de forțe inutile, erau vreo 10 în fața ușii mele, și ne-au luat pe mine și încă o serie de foști deținuți. Ne-au încărcat în niște camioane și ne-au dus spre Constanța, la un lagăr de pe fostul Canal, Noua Culme. Ne-au bagat în niște baraci și ne-au îmbrăcat în haine vargate. Era mai rău ca la pușcărie. Acolo, la Canal, sînt peste 11 mii de schelete îngropate. Marea majoritate au fost intelectuali, din generația care a făcut România Mare. Canalul era părăsit pe atunci. Ne-a dus să lucram pe albia Canalului. Spargeam piatra, o încărcăm în vagonete și o expediam.
Mai apoi, am lucrat în Delta Dunarii. Vara lucram la gradina dar iarna era cumplit, pentru că ne ducea la stuf. La campania de stuf au murit vreo 85 de insi. După Noua Culme, ne-a suit într-un tren și ne-a dus la Tulcea, unde ne-a băgat în cala unui vas. Nu știam unde mergem. Cind am iesit afara, un peisaj lunar: dune de nisip, vint. Parca eram la capatul lumii. Ne aflam la Periprava, la Delta Chiliei. Am mers vreo 5 km prin nisip, până la un lagăr. Ne-a pus la cules porumb. Acolo, la Periprava, am găsit vreo trei mii de olteni, foști primari și șefi de garnizoană, de pe timpul legionarilor. Din aceste motive au fost arestați. Majoritatea au murit. Erau supuși la munca grea, foame, bătăi. Am stat în total 6 ani acolo: un an la fostul Canal Noua Culme și apoi cinci ani la Periprava, a declarat bărbatul.
În cei 6 ani, Dumitru Oniga nu a putut lua legătura cu soția sa. După ce a fost arestat, aceasta s-a întors la Stupca cu fetița, unde a suplinit o catedră de Limba Romana. Apoi a fost dată afară din serviciu. “Tovarășii” au sfătuit-o să divorțeze ca să-și poata continua munca, pentru că nimeni nu angaja soția unui detinut. A obținut divortul și astfel a fost reprimit în serviciu.
După ce s-a eliberat, în 1964, Dumitru Oniga s-a recăsătorit cu fosta lui soție. Uneori, ca să o tachineze, îi spune în glumă, că parcă era mai bună prima soție. Fostul deținut politic s-a angajat ca meserial la Combinatul de Celuloză și Hârtie din Suceava. În paralel, și-a continuat ultimul an de liceu, după 17 ani de întrerupere. Apoi, tot la fără frecvență, a urmat cursurile Facultății de Științe Economice din Iași. După absolvire, cu mare greutate i s-a dat un post de economist în întreprinderea unde lucra.
„Din cauza trecutului meu, pentru orice treaptă sau gradație, trebuia să lupt”
A devenit între timp, pentru a doua oară tată, cel de-al patrulea membru al familiei fiind un băiat: Alexandru.
Dumitru Oniga s-a pensionat în anul 1980, din cauza inimii. Încă de când a ieșit din închisoare a început să facă crize de fibrilație, care s-au îndesit cu trecerea anilor. A continuat să scrie poezii și proză, în care este evocată lumea de coșmar din penitenciare. “Dacă prin închisori am scris pentru mine și pentru frații mei de suferință, acum scriu și doresc să tipăresc pentru tinerii de azi și pentru generațiile ce vor veni, ca tragica experiență ce am trăit-o să nu se mai repete,, mărturisește Dumitru Oniga.
