Cel mai în vârstă sucevean a trecut de frumoasa vârstă de 105 ani. Gavril Cazac s-a născut pe 22 martie 1908 în satul Botuș, comuna Fundu Moldovei, și a locuit pe munte într-o căsuță modestă mai bine de 80 de ani. Viața nu l-a scutit pe moș Gavril de necazuri iar atunci când începe a povesti ochii i se umplu de lacrimi. La frumoasa vârstă știe că șeful statului este Traian Băsescu și că primarul comunei este Tudor Zdrob, ales de săteni pentru un al treilea mandat.
Moș Gavril așa cum îi spune tot satul, a trecut prin bune și prin rele în viață. Șapte ani din viață și i-a îngropat în prizonierat la ruși. În ciuda necazurilor s-a considerat un om norocos. Era să fie îngropat de viu în lagărul de muncă forțată de la Kazahstan însă, susține bătrânul, că ”doar postul și credința în Dumnezeu” l-au salvat.
S-a născut și a trăit pe munte, în cătunul cunoscut de localnicii din comună Smida Ungurenilor, alături de șase frați. După ce cu toții au crescut mari, fiecare și-a văzut de drumul lui. Gavril Cazac a fost însă cel care a ales să locuiască la casa bătrânească a mamei, acolo unde și-a petrecut copilăria și adolescența. Lucid, cu o privire calmă, moș Gavril a locuit mai bine de 20 ani, singur, după ce soția, Teofana a plecat la Ceruri. În toamna anului trecut, nepoata sa l-a rugat să părăseasca locuința și să se mute alături de familia ei pentru a avea mai multă grijă de acesta .
Moș Gavril ,unul din supraviețuitorii lagărului din Kazahstan
Gavril Cazac este unul din puținii supraviețuitori al lagărului de la Kazahsatn. Își amintește cu lacrimi din ochi momentele prin care a trecut. Mai în glumă ,mai în serios ,bătrînul își amintește de zicala românului,, Nu-i da omului ,doamne mai mult de cît poate duce,, făcînd referire la venerabila vîrstă. “Am plecat în 1941 la război și abia după opt ani am revenit acasă. Eram însurat când a venit ceasul să plec la luptă, iar în prispa casei mi-am lăsat femeia plângând. Nu știam dacă vom apuca să ne mai revedem și dacă voi apuca să trăiesc, să deschid ochii a doua zi. Războiul a fost crâncen, vedeam în jurul meu soldați uciși, fum, numai durere… Apoi am fost luat prizonier de ruși și trimis în lagărul de la Kazahstan” spune bătrânul. Prizonierii morți au fost înmormântați fie pe teritoriul lagărului, fie în apropierea acestui, a minelor sau a obiectivelor industriale unde munceau. Potrivit lui moș Gavril, supraviețuitor al lagărului, zilnic mureau zeci de prizonieri, care erau “aruncați” în gropi comune. Iarna, ei erau îngropați în zăpadă. În regiunea Karaganda din Kazashtan a fost identificat un singur perimetru unde în acea perioadă au fost înhumați prizonieri de război străini: cimitirul din apropierea Lagărului de concentrare Spassk nr. 99.
“Primeam doar 250 grame de pâine și o ciorbă care era doar apă. Slăbisem enorm, ajunsesem la 25 de kg. Dar nu numai eu, ci eram, după câte îmi mintesc, doar în zona aia în lagăr 6.300 de personae, de toate națiile, români, unguri, ucraineni, evrei, armeni… Cel mai dureros a fost în perioada când, din cauza că eram ținuți mai mult înfometați, eram foarte, foarte slab, un schelet de om și ca mine, în aceeași situație, erau mulți, mii de prizonieri. Murea lumea de foame, iar eu leșinasem. Nu m-au consulatat, ci m-au încărcat într-o mașină și m-au aruncat la morgă. După ceva timpm eu mi-am revenit și m-am trezit înconjurat de cadavre. Am stat așa între morți, multe corpuri deja înghețate, mai bine de 24 de ore, până am auzit că aduc iar alți prizonieri morți la morgă. Am strigat cât mai aveam putere și m-au scos de acolo. Ne-am mai înzdrăvenit cu ceva putere în lagăr abia când americanii au trimis ajutoare constând în alimente la ruși și ne-au dat și nouă porțiile de mâncare ceva mai bune”, ne-a destăinuit moș Gavril.
A revenit în sat după opt ani. Nici soția nu îl recunoștea, în toiul nopții, atunci când bătuse la geamul casei dacă nu îi arăta un semn particular care îl avea pe partea dreaptă a obrazului.
“Am mers mult pe jos și în război și la întoarcere acasă. Am ajuns acasă în miez de noapte. Era întuneric. Nu aveam lumină electrică. Geamurile erau acoperite cu hârtie albastră. Așa ni se cerea în vremurile de atunci. Am bătut la ușă și am strigat la ușă, dar în limba rusă. Nevasta nu m-a recunoscut, credea că sunt vreun soldat rus. Până la urmă am vorbit românește și i-am cerut soției să se uite la geam că îi arăt semnul de pe față. Așa mi-a dat drumul în casă”, ne-a mai povestit Gavril Cazac.
Chiar dacă nu a fost torturat în lagăr, a suferit de foame iar rușii nu au ezitat să-l lovească atunci când l-au prins furând doi cartofi. “Nu mai puteam de foame iar rația era cu mult sub necesar. Am luat pe furiș două barabule, însă rușii m-au prins și m-au bătut. Au spus că mânânc porția la patru prizonieri. Era împărțit cartoful câte unul la doi oameni”, a mai spus bătrânul.
De aproximativ 30 de ani nu a mai fumat iar medicamentele sunt o necunoscută.
“Este un mare secret în viață. Să taci. Să nu discuți cu nimeni prea multe. Să asculți și să nu divulgi nimic. Altfel ești un trădător. Însă nu este un mare secret să trăiești mult. Trebuie să știi să te bucuri de familie și de lucrurile pe care le faci. Nu am ținut niciodată regim și nu am stat internat în vreun spital cu vreo boală. Am muncit de când mă știu ca și crescător de animale. Pe vremea lui Ceaușescu am crescut 14-15 animale și dădeam cote la stat. Erau și atunci vremuri grele, dar comuniștii în urmă cu 25 de ani ne-au electrificat tot muntele. De vreo trei ani nu mai țin nimic în grajd că nu mai am putere să le dau de mâncare și să le îngrijesc”, ne-a mai spus bătrânul.
“E un om în vârstă, noi nu cred că o să apucăm să trăim atâția ani. Sigur că simte anii bătrîneștii și uneori spune că s-a săturat de viață ,ne buucurăm să-l avem printre noi la cei 105 ani, își amintește mai ales de perioada când a plecat la război. Este un om bun, conștient, destoinic, nu a deranjat pe nimeni. Se simte bine și e liniștit”, ne-a spus emoționată nepoata Verginia Țăranu.
