Inedit! Un medic din Câmpulung Moldovenesc s-a mutat în camera de gardă ca să fie mai aproape de pacienţi

Spitalele din orașele mici abia își mai duc zilele. Și totuși, acolo există oameni care vor cu tot dinadinsul să supraviețuiască, în numele jurământului față de meseria lor și față de pacienți. Exemplul medicului pediatru Agneta Pal din Câmpulung Moldovenesc este emblematic.

Câți copii i-au fost pacienți în aproape o jumătate de secol? Să spui cifre – 100.000 sau 300.000 – e mai puțin important. Altceva este elocvent pentru Agneta Pal. Vin la ea, pentru consultații, oameni nu numai din Câmpulung Moldovenesc, ci și din Vatra Dornei, din orașul Suceava, dar și din felurite comune ale județului. La ușa sa au bătut, nu de puține ori, oameni cu părul cărunt care-și țineau nepoții de mână. Ei zic ceva de genul – „Doamnă, dumneavoastră m-ați consultat pe vremea când eram tânăr. Apoi am venit cu copilul meu la control. Acum, iată, sunt cu nepotul“. Trei generații. La același spital. La același medic.

La primul etaj, în camera pentru medici

Să spui că în orașul acesta toți o cunosc pe Agneta Pal e un mare adevăr. Nu numai că, însoțind-o la un moment dat pe stradă, văd cum trecători de toate vârstele o salută cu mult respect, adresându-i-se cu „doamnă doctor“. Dar și când am ajuns prima oară la unitatea medicală, întrebând pe cei care mi-au ieșit în cale de femeia pe care o căutam, voci din toate părțile au sărit să-mi spună, la Pediatrie, etajul întâi. Urc spre destinație, iar în capătul culoarului o siluetă zveltă își întoarce privirile, auzindu-mi, de departe, pașii. Părul alb contrastează cu limpezimea ochilor, dar mai ales cu dezinvoltura mersului.

M-a invitat în încăperea pe ușa căreia scrie „Camera medici“ sau pur și simplu camera de gardă. Un spațiu îngust, dar plin de lumină, dominat de biroul din mijloc. De jur-împrejur, parcurgând cu privirea cele patru laturi, văd trei dulapuri din fier, un pat mic, din lemn, două măsuțe. Suntem în primele zile ale lui martie, așa că i-am adus flori. Remarc privirea aceea a femeii care știe să se bucure cu adevărat de ceva frumos. Mă invită să stau unde poftesc. Gazda se așează la micul ei birou. Ascultă întrebările și răspunde scurt și la obiect. Și uite așa nici nu știu când trece timpul.

Ora zece, fix

Mi-a propus ora zece pentru vizita la spital. Mai devreme, își vizitează pacienții, le dă medicația necesară. Apoi, de la ora 14.00, rămâne să se ocupe de copiii și tinerii internați. De la pediatrie, infecțioși, neonatologie, cezariene și nașteri premature. Plus consultul pentru cazurile de până-n 18 ani care ar putea ajunge la operație. “Sunt nopți în care nu dorm. Dacă ar fi să calculez, în medie, dorm cam patru-cinci ore în 24 de ore. Când simt că nu mai pot, la prânz, ațipesc puțin. Dar numai până la ora 14.00, când colegele mele pleacă din secție“, îmi descrie programul zilnic. Faptul că locuiește în spital, de cinci ani, este o necesitate stringentă, în condițiile în care nu mai există gărzi permanente. „Directorul mi-a propus să asigur urgențele. Nu se mai putea plăti o linie de gardă“, vine explicația.

Cuvinte care plâng

Trece cu amintirile sale și pe la casa mare, frumoasă, din Câmpulung Moldovenesc, pe care a vândut-o după moartea soțului. Au trecut deja 18 ani de când e văduvă. Bărbatul ei a fost tot medic. Și tot pediatru. Amândoi clujeni. „Nu mai puteam să stau în casa aceea. Am locuit acolo, împreună, 30 de ani“, sunt cuvinte care plâng. Cu banii obținuți a cumpărat două apartamente, la Arad, unul pentru unicul ei copil, altul pentru ea. Fiul este, la rândul său, medic, în specialitatea ortopedie, la Spitalul din Arad. „Acolo am plănuit să mă retrag și eu. Dar încă nu știu când“, simt în spusele interlocutoarei mele că planul acesta mai are foarte mult până când va fi pus în aplicare.

Câte un stetoscop pentru cei care-i urmează calea

Are o nepoțică de opt ani, Ariana, care vine în vacanță, vara, în Bucovina. Bunica își aduce nepoata în spital. Nimic ieșit din comun. Pentru că, mi se destăinuie, și fiul ei a crescut în camera de gardă. Doctorul speră ca, într-o zi, să-i dea Arianei, în dar, un stetoscop. Dacă va urma calea medicinei. A mai avut, de-a lungul anilor, rezidenți cărora le-a insuflat dragostea pentru pediatrie. Povestește de încă trei stetoscoape pe care le-a dăruit până acum unor tinere de excepție, apropiate sufletului ei, tocmai pentru că au demonstrat dorința de a-i călca pe urme. Se referă în special la faptul că le-a format caracterul, alături de iscusința profesională. „Le-am predat ștafeta“, explicându-mi complexitatea pediatriei, vaste cunoștințe fiind trebuitoare celui care practică această specialitate.

Prima pe țară, în promoția ei

Ne întoarcem mult în trecut, până în anul 1967, când Agneta Pal a terminat Medicina, la Cluj, cu media zece. A fost prima pe țară, în promoția ei. Din anul al treilea de facultate și-a ales pediatria. „Este cea mai frumoasă ramură a medicinei“, spune cea care, pe atunci, nu se mulțumea doar cu cât afla de la cursuri. Mergea în spital, să vadă cu ochii ei cazuri grave, dar mai ales soluțiile cele mai eficiente de tratament. „Aceasta este o meserie în care trebuie să faci tot ce poți. Să fii cel mai bun. Să nu accepți locul secund“, atât de apăsate îi sunt cuvintele, încât aproape că nu mai e nevoie să le scriu pe propriu-mi caiet, ca să le țin minte. Anul trei al facultății înseamnă și momentul când își leagă destinul de soțul ei. Fiind cu câțiva ani mai mare, el terminase studiile, fiind repartizat tocmai la Botoșani. „Ne vedeam foarte rar în perioada aceea. Eu la facultate, el deja medic“, rememorează.

De la 1 noiembrie 1967, în Spitalul din Câmpulung Moldovenesc

Soția urmează, după studii, aceeași cale, spre nord-vestul țării, dar se oprește, remarcă ea, zâmbind, mai aproape de Cluj, unde i s-a oferit un post în spitalul orășenesc. Astfel apare pe harta destinului lor orașul Câmpulung Moldovenesc. „Am venit aici în ziua de 1 noiembrie 1967“, aud precizarea. După trei ani și-a dat rezidențiatul pe post, după alți trei ani examenul de specialitate. A urmat stagii de perfecționare la Cluj, dar și în București, la spitalele „Grigore Alexandrescu“, „Emilia Irza“ și „Fundeni“. A venit rândul examenului de primariat, în 1992. Ajunge, un an mai târziu, șeful secției Pediatrie a Spitalului din Câmpulung Moldovenesc, post ocupat timp de un deceniu. Până când s-a apropiat vremea dosarului de pensionare. Dar ce rost are un asemenea detaliu birocratic, când omul are, în suflet, vigoarea unui tânăr?!

A renunțat la pensie, pentru pacienții ei

Constrângerile bugetare și criza economică, de după 2009, aduc sumbra veste de la București. Guvernul decide că nu mai poți să primești, în același timp, și salariu, și pensie. Am vrut să știu de la Agneta Pal dacă a avut măcar un moment de ezitare când a fost pusă în fața acestei alegeri. Mi-a spus clar – nu. Fără să clipească, a renunțat la pensia ei de 2.200 de lei, preferând să lucreze mai departe în spital. Nu s-a gândit la cifre, la salariul mai mic, în comparație cu pensia. Copiii care o așteptau în saloane i-au risipit toți norii negri din acea perioadă. „Acum am revenit la vechea situație. Salariul și pensia sunt drepturi din nou respectate“.

Citeşte continuarea pe România Liberă!