Deliberativul județean a aprobat, luni, în unanimitate, scoaterea din funcțiune și demolarea imobilului-pavilion cazarmă, aflat în administrarea Consiliului Județean Suceava. Imobilul se află într-o stare avansată de degradare și nu a mai fost folosit de 20 deani. Clădirea este o tristă amintire nu numai pentru cei din orașul Siret, ci și pentru întreaga țară. Pe vremea comuniștilor, aici au fost duși toți copiii abandonați. Condiții mizere, groaznice, însă bine ascunse de cei care conduceau chiar și instituția la acea vreme. Dacă mass-media din țară s-a ferit să vorbească despre ororile din orfelinate nu același lucru se poate spune de jurnaliștii BBC și CNN care au realizat reportaje cu copiii care au trăit aici și care au povestit drama vieții lor.
Primarul oraşului Siret, Adrian Popoiu
Întreaga lume a rămas îngrozită cum trăiau copii în orfelinatele românești, dar mai ales în cel de la Siret.
Imediat după Revoluție, o parte din copii au fost adoptați în străinătate și au devenit adulți, pentru unii viața a ajuns să fie mai frumoasă. În 1990, un reportaj prezentat de postul de televiziune BBC despre copii blestemaţi de soartă şi de statul român, închişi în spitalul de neuro-psihiatrie de la Siret, cutremura o lume întreagă. Copii tratați mai rău ca niște animale, bătuți, înfometați, abuzați sexual. Astăzi, orfelinatul groazei de atunci este doar o ruină. S-a închis în 2000 şi au rămas doar amintirile terifiante ale acelor vremuri.
Primarul orașului Siret, Adrian Popoiu, a spus că pe locul de tristă amintire va fi ridicat un momument și va fi deschis și un muzeu în care vor fi expuse fotografii din acea perioadă.
Primarul orașului Siret, Adrian Popoiu, a spus că pe locul de tristă amintire va fi ridicat un momument și va fi deschis și un muzeu în care vor fi expuse fotografii din acea perioadă.
Clădirea a fost adăpost și pentru copii nord-coreeni
Copiii nord-coreeni care au fost trimişi în România între 1952 – 1960 au făcut două săptămâni cu trenul până la Tuşnad, după ce iniţial au staţionat la Beijing. Circa 1.000 erau elevi de liceu şi studenţi, ceilalţi 2.000 erau mai mici. Câţiva erau ai nimănui, alţii aparţineau unor înalţi oficiali decedaţi, care aveau însă rude în viaţă. Cei mai mulţi erau bolnavi din cauza mizeriei în care au fost nevoiţi să trăiască, atunci când ţara fusese aproape distrusă de război. După ce i-a ţinut în carantină o vreme şi a amânat începerea şcolii pentru 1 octombrie, statul român le-a oferit condiţii decente în localitatea Siret (nordul Moldovei).
În 1960, şcoala a fost vizitată de o delegaţie formată numai din femei, membre ale Crucii Roşii nord-coreene. Copiii şi studenţii erau mistuiţi de dorul de ţara lor şi cei mai mulţi au cerut să se întoarcă. Decizia a fost luată după un an: toţi au fost puşi la tren, şi duşi au fost. În realitate, repatrierea a fost făcută pentru că mulţi compatrioţi aflaţi în Germania de Est au fugit în Vest. Deşi aveau pregătire superioară şi ţara lor ducea lipsă acută de specialişti, unii dintre ei nu au fost apreciaţi, în timp, la adevărata lor valoare. Cei care
aveau alte viziuni faţă de “ordinea socialistă” s-au trezit expediaţi la munci grele în minerit, construcţii sau pescuit, ca muncitori necalificaţi.
