Coșmarul unei sucevence, în Italia: „Mă trezea noaptea şi mă făcea sclavă”

„Badantele” din Siena se întâlnesc după-amiaza în parcul de lângă autogară. Dacă au bani se duc la barurile din zonă şi beau câte o cafea de un euro. Dacă nu au, se aşază pe băncile din parc şi se bucură de libertate. Multe dintre aceste femei lucrează „la post fix” şi stau închise în case împreună cu bătrânii pe care-i îngrijesc 24 de ore din 24. „Badantele” sunt româncele care-i îngrijesc pe italienii vârstnici, scrie ziarulevenimentul.

Pe Roxana am întâlnit-o în parcul din Siena. Ne-a spus că a venit în Italia în urmă cu patru ani. Are 56 de ani.

„Am plecat din ţară pentru că nu mai aveam loc de muncă şi aveam nevoie urgentă de bani. Când am ajuns aici, mi-am dat seama că nu stăpânesc limba. Ştiam doar câteva cuvinte de la televizor. M-a apucat disperarea. Pentru prima dată, eram departe de casă, de copii. În Italia, e o altă cultură, altă civilizaţie. Ştiam pentru ce venisem, dar nu reuşeam să-mi găsesc loc de muncă”, ne-a mărturisit femeia care este din Suceava. Roxana a stat circa două luni fără loc de muncă. A învăţat limba şi ulterior s-a angajat.

„Primul meu loc de muncă a fost ca badantă la o bătrână de 92 de ani, care nu putea să-şi ia nici măcar medicamentele fără ajutor, însă rudele spuneau că nu are nevoie decât de companie, pentru că se descurcă singură. De fapt, era vorba de bani. Legea spune că dacă bătrânul este dependent, salariul minim al badantei ajunge la 1.250 de euro. Pentru îngrijirea unui bătrân care se descurcă oarecum, salariul este de 960 de euro”, ne-a spus Roxana.

„Mă ridicam de la masă flămândă”

Femeia ne-a povestit că a mâncat „pâine amară” în casa bătrânei. S-a ocupat de treburile casei, spăla, călca, curăţa şi făcea cumpărăturile. Nimic neobişnuit până aici.

„Bătrâna mă trezea noaptea la 1 sau la 2 ca să mă uit cu ea pe geam. Să vedem cine trece pe stradă. Dacă nu o auzeam când mă striga, mă făcea sclavă. Avea maşină de spălat pe care nu o puteam folosi pentru că se consuma curent. Am spălat totul la mână. Nu aveam voie să-mi încarc telefonul în casă din acelaşi considerent. Când mâncam cu ea la masă, îmi spunea că mănânc mult. Mă ridicam de la masă flămândă”, ne-a mai spus Roxana.

Suceveanca nu a mai rezistat presiunii psihice şi a început să-şi caute un alt loc de muncă. De această dată a nimerit la o bătrână de 72 de ani, poetă şi fostă jurnalistă, „total dependentă şi de o răutate ce nu există”.

„Oamenii din jurul ei m-au avertizat că în ultimii zece ani prin casa ei se perindaseră zeci de badante, dar nu i-am luat în seamă. Am început însă să le dau dreptate după câteva zile. Nu o mulţumea nimic din ce făceam pentru ea. Când o spălam, trebuia să port cinci perechi de mânuşi în cinci culori diferite şi să o şterg cu cinci prosoape de culori diferite. Unul pentru mâini, altul pentru faţă, unul pentru piept şi altul pentru spate. Făcea crize de nervi dacă încurcam prosoapele”, a afirmat românca.

Depresia, cea mai întâlnită afecţiune

Roxana a renunţat să mai fie badantă pentru că şi-a dat seama că nu rezistă. A făcut depresie, la fel ca multe alte badante românce pe care le-a cunoscut în Siena.

„Se duc româncele la psihiatru şi ies cu punguţa de pastile pentru depresie. Cele care au scăpat de această afecţiune iau calmate sau se apucă de băut ca să reziste. Au familii acasă, soţi, copii care depind de ele şi de asta nu renunţă. Eu le înţeleg. Poate vă întrebaţi de ce nu-şi caută alte locuri de muncă. Vă asigur că încearcă. Şi eu am încercat. Am pus CV-uri peste tot, însă ni se oferă doar locurile de muncă pe care nu le vor italiencele”, a mai spus Roxana. Ea şi-a închiriat un apartament în Siena şi care se ocupă doar de curăţenie.

„Se câştigă la fel de mult, dar cheltuielile sunt mai mari. Am de plătit chirie, mâncare, dar sunt mai liniştită. Nu mă mai face nimeni sclavă. Vin, fac curăţenie, sunt plătită la ora de muncă, îmi iau banii şi plec acasă la mine”, spune suceveanca.

„Dezrădăcinarea este urâtă”

Fosta bandantă ne-a mai spus că, lucrând printre străini, a mai simţit un risc. Şi anume dezrădăcinarea. Ne-a spus că a ajuns să nu se mai simtă acasă nici în ţară şi nici în Italia. „Când sunt în Siena vreau acasă şi când ajung acasă vreau să ajung în Italia pentru că m-am dezobişnuit de multe lucruri”, mărturiseşte suceveanca.

În situaţia Roxanei sunt mii de femei în Italia. Toate plecate din România ca să-şi găsească un loc de muncă pe care ţara lor natală i l-au luat. Văzut ca spectator, filmul nu pare atât de dramatic, toţi scoţând în faţă banii pe care îi câştigă. Ca personaj principal, lucrurile nu mai stau deloc aşa, iar renunţările sunt foarte multe şi apăsătoare. Ca badantă, ai mai mult obligaţii decât drepturi şi doar amintiri, cu mult mai puţine dorinţe.