Locuitorii judeţului Suceava trebuie să deconstruiască, de multe ori, tiradele prietenilor din celelalte regiuni ale României, care-i „acuză“ că sunt moldoveni.
Numele „Bucovina“ a fost folosit oficial după 1774, când regiune a fost anexată Imperiului Habsburgic. Cu toate acestea, termenul „Bucovina“ apare pentru prima dată într-un document din Evul Mediu, pentru a defini partea din nord-vestul Moldovei. Pe data de 30 martie 1392, Roman I Muşat, domnitorul Moldovei, i-a dăruit lui Ionaş Viteazul trei sate, aflate pe apa Siretului cu specificaţiile: „În sus, până la Bucovina cea mare, pe unde se arată drumul de la Dobrinăuţi”, scrie Adevarul.
Până în anul 1774, când partea de nord-vest a Moldovei a devenit regiune a Imperiului Habsburgic, numele de Bucovina nu a mai fost găsit în documentele istorice, zona fiind cunoscută drept Ţara de Sus a Ţării Moldovei. Abia după ce a ajuns sub administrare habsburgică, denumirea de Bucovina a fost adoptată oficial. Numele n-a fost asimilat rapid, fiind folosite în paralel denumiri precum Ţara de Sus, Plonina, Cordun, sau Arboroasa.
Numele Bucovina provine de la Buchenland, care în germană înseamnă Ţara Fagilor. Mai precis, numele zonei Bucovinei provine de la cuvântul de origine slavă „buk”, care înseamnă „fag“.
„Denumirea de Bucovina a început să fie uzitată după anexarea acesteui regiuni la Imperiul Habsburgic. Până atunci, partea de nord a Moldovei era adesea denumită Ţara de Sus a Ţării Moldovei. Numele de Bucovina provine de la cuvântul german Buchenland care în traducere înseamnă Ţara sau Ţinutul Fagilor”, a explicat istoricul sucevean Ilie Gliga.
Generalul Gabriel Spleny a fost primul guvernator al Bucovinei, teritoriul care cuprindea oraşele Suceava, Siret şi Cernăuţi şi care se întindea pe o suprafaţă de circa 10.500 de kilometri pătraţi şi avea aproape 72.000 de locuitori. În anul 1779, generalul Carol Enzenberg devine noul guvernator al Bucovinei, care, conform cronicarilor, a atribuit acestei regiuni noul nume, după vestiţii codri de fag din zonă, nume care s-a păstrat până în prezent.
În vara anului 1848, guvernatorul Bucovinei a cerut separarea de Galiţia. Astfel, la data de 4 martie 1849, austriecii au declarat Bucovina provincie autonomă a Casei de Austria, cu titlul de Ducat. În anul 1875 a avut loc deschiderea Universităţii din Cernăuţi, instituţie de învăţământ la care studiau mai mulţi români care au întreţinut vie conştiinţa naţională românească până la unirea Bucovinei cu România. România a intrat în Primul Război Mondial şi din dorinţa de a-şi recupera unele teritorii locuite de români însă aflate sub administrarea altor state.
Împăratul austro-ungar Franz Iosef a oferit fiecărei naţiuni din imperiu posibilitatea de a-şi proclame autonomia. Pe data de 28 noiembrie 1918, în urma unui congres organizat la Cernăuţi, s-a proclamat unirea Bucovinei cu România.
„Bucovina a constituit un strălucit exemplu de colaborare interetnic, după cel de-Al Doilea Război Mondial fiind relansată celebra expresie «homo bucovinensis», prototip al individului tolerant, care vorbeşte cel puţin două limbi şi care oferă un model de convieţuire paşnic interetnic”, a arătat istoricul german Emmanuel Turczyski, într-un dialog prezentat de Mihai Iacobescu, autorul celei mai ample şi apreciate sinteze de istorie a Bucovinei din istoriografia română (Din istoria Bucovinei, vol. I, 1774-1862, Bucureşti, Editura Academiei, 1993).
Citeste mai mult: adev.ro/ofbo4q
