Noul preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (ÎCCJ), Cristina Tarcea, este originar din Suceava. Tarcea a vorbit, într-un interviu acordat qmagazine.ro, despre viaţa sa, dar şi cum se va desfăşura activitatea Instanţei supreme sub conducerea sa.
S-a născut într-o familie de jurişti. Tata… procuror… mama… judecător… Primele luni de viaţă le-a petrecut în sala de deliberare a Judecătoriei Rădăuţi, judeţul Suceava, pentru că la acea vreme mamele nu beneficiau de facilităţile epocii moderne privind durata concediului pentru creşterea copilului şi existenţa unor bone. „Pentru că nu avea cu cine să mă lase, mama mă lua cu ea la instanţă.
Ulterior, când am mai crescut şi mergeam la şcoală, după încheierea orelor de curs nu mă întorceam acasă, ci mă duceam tot la judecătorie, unde, într-un colţ, îmi făceam în linişte temele.”
A avut multe jucării în copilărie, pentru că părinţii „au fost şi sunt minunaţi” şi au avut grijă să nu le lipsească nimic copiilor lor, dar o fascinau maşina de scris a dactilografelor, ştampila arhivarilor „şi, mai ales, acel miros inconfundabil al sălilor de judecată şi al arhivelor.”
În aceste condiţii, răspunsul la întrebarea de ce a ales să urmeze cursurile Facultăţii de Drept vine de la sine: „Aşa a fost să fie!”
A cochetat la un moment dat cu ideea de a face Medicina, mai ales după ce a obţinut o menţiune specială la Olimpiada de Anatomie – faza pe ţară. „Cochetăria mea se datora şi faptului că liceul la care învăţam era un liceu de biologie-chimie şi mă ataşasem mult de diriginta mea, profesoară de Anatomie.
Dar trebuie să recunosc că porţile pe care mi le deschidea destinul spre viitoarea carieră nu ar fi fost suficiente dacă nu aş fi realizat că pentru a putea intra la Facultatea de Drept era nevoie de muncă, muncă, şi iar muncă.”
În anii ’80, examenul de admitere la Drept era unul dintre cele mai dure. Existau doar trei Facultăţi de Drept în toată ţara, numărul locurilor era extrem de limitat, iar în anul în care a susţinut examenul de admitere erau 29 de candidaţi pe un loc.
„Nu am regretat niciodată această alegere. Cariera de jurist mi-a oferit totul: împlinire personală şi profesională, perspective şi noi orizonturi, încredere în sine, prilejul de a cunoaşte oameni absolut remarcabili.”
Îl amintește pe profesorul de Drept civil, Francisc Deak, „pe care l-am divinizat şi pe care îl alesesem cu de la mine putere ca stejarul falnic pe care se sprijinea iedera slabă ce mă simţeam.”
Evocăm învățământul de atunci, comparativ cu cel de acum. „Hmm… E atât de complicat… Erau alte vremuri… sunt alte vremuri… Pe atunci nu prea aveai ce să faci altceva decât să înveţi. Nu existau tentaţiile şi ofertele de acum. Iar, nu în ultimul rând, cei mai mulţi dintre profesori erau atât de exigenţi încât variantele cele mai probabile în faţa unui examen erau doar două: ori învăţai şi-l treceai cu notă mare, or nu învăţai cum trebuie şi îl picai. Nu prea era cale de mijloc.
Trebuie să fiu sinceră şi să recunosc că nici pentru profesori nu existau alte tentaţii în afara celor legate de activitatea la catedra de care aparţineau.”
Erau judecătorii trecutului enciclopedii ambulante?! „Unii da! Personal am cunoscut câţiva, dar erau şi mulţi de un nivel mediu. Poate cei mai mulţi.”
Este de părere că, oricum, nivelul de cultură generală nu se conturează în facultate, când este deja prea târziu. „El se formează în familie şi la şcoală. Dacă este ceva în neregulă din acest punct de vedere, cred că atenţia noastră acolo ar trebui să se îndrepte: spre educaţia pe care o oferim copiilor în familie şi la şcoală.”
„Vreau să fiu dreaptă!”
Primii paşi în carieră i-a făcut ca avocat. Crede că a fost un avantaj, pentru că aşa a avut ocazia să cunoască tot felul de oameni: oameni simpli, oameni modeşti, oameni ignoranţi, oameni inteligenţi nativ, oameni suficienţi, oameni care cred că le ştiu pe toate, oameni cu bun-simţ etc. Şi asta a ajutat-o enorm ulterior, ca judecător, pentru că un judecător nu poate şi nu are voie să stea atât de mult de vorbă cu părţile despre subiecte care exced cu mult dosarele pe care le are în faţă. „Eu, în schimb, eram familiarizată cu tipologia, tacticile şi modul de abordare. De aceea admir enorm, în toate privinţele, sistemul de Drept britanic. Dar aceasta e o altă discuţie.”
Nu are dosare care să-și fi pus amprenta în mod deosebit asupra ei. Nici ca avocat, nici ca judecător. „Mi-am impus aceasta. Să te laşi marcat de un dosar judecat înseamnă să fii subiectiv la dosarul următor de acelaşi tip pe care îl vei judeca. Or, de asta m-am ferit toată viaţa. Nu vreau să fiu subiectivă. Vreau să fiu dreaptă. Ştiţi… bunicul meu matern a fost un ţăran simplu, cu ceva avere. Pentru că a refuzat să intre în C.A.P. a fost trimis 5 ani la muncă silnică la „canal”, fără a fi trimis în judecată şi fără să se fi pronunţat vreo hotărâre judecătorească. A murit cu convingerea că, dacă l-ar fi judecat un judecător, nu ar fi trecut prin calvarul muncii silnice. De aceea, a făcut toate sacrificiile ca mama să urmeze Facultatea de Drept şi a insistat să devină judecător, pentru ca ea să facă altora dreptatea de care el a fost privat. Acelaşi lucru mi-l spunea şi mie. Tu trebuie să fii judecător! Şi să fii un judecător drept! Deşi eram studentă abia în anul I şi nu îmi alesesem calea. De aceea, repet, vreau să fiu dreaptă!”
Şi crede că această aspiraţie de a fi drept este cea care îl apropie cel mai mult pe judecător de Dumnezeu. „Am auzit de multe ori spunându-se în spaţiul public că judecătorii se cred dumnezei. Nu neg, poate că sunt unii judecători – şi sper să fie foarte puţini – care cred sincer că sunt dumnezei, dar colegii pe care îi cunosc eu au o altă percepţie despre apropierea de Dumnezeu şi aceasta înseamnă să crezi în aceleaşi valori ale binelui, moralei şi eticii. Pentru că noi nu discutăm doar despre dosare, părţi şi probleme de Drept. Uneori ne permitem luxul de a discuta şi despre valorile spiritului…”
Despre pasiuni
Crede că atât lecturile preferate, cât și pasiunile nu o deosebesc de un om obișnuit.
„M-a marcat «La răscruce de vânturi». Eram aproape un copil când am citit această carte şi apoi am citit-o din nou, şi din nou, şi din nou… Era aproape o premoniţie a ceea ce avea să se întâmple în viaţa mea personală, iar eu intuiam aceasta… M-au marcat nuvelele şi romanele lui Bjornstjerne Bjornson, în special «Fata pescarului», cu care credeam că mă asemăn, pentru că amândouă, în cele din urmă, ne-am regăsit pe noi şi am găsit calea… i-am adorat şi îi ador pe Dostoievski şi Cehov.
L-am iubit pe Nikos Kazantzakis pentru «Hristos răstignit a doua oară», cartea dintâi care m-a apropiat de Dumnezeu într-o perioadă destul de confuză a mea privind relaţia cu divinitatea…”