Sâmbătă 23 Noiembrie 2024, Actualizat acum 327 zile 12:00 am

Antonia Elisabeta Postolache Kastel, fost deținut politic, condusă pe ultimul drum. A fost arestată la 23 de ani

inmormantare4Câteva zeci de persoane au condus-o, luni, pe ultimul drum pe Antonia Elisabeta Postolache Kastel, fost deținut politic, judecată și condamnată în grupul preoților și episcopilor catolici. Slujba de înmormântare a avut loc luni, la ora 11.00 la Capela de la Cimitirul Privat din municipiul Suceava. Între cei care au ținut să aducă un ultim omagiu s-a aflat și prefectul județului, Constantin Harasim.

Antonia Elisabeta Postolache Kastel a avut parte de o viață zbuciumată de care puțini sunt cei care au reușit să o trăiască. Atunci când a fost arestată avea 23 de ani și era studentă la medicină în anul V. Ca şi celelalte tinere condamnate, ea i-a ajutat pe preoți să poată comunica prin scrisori. Este nepoată, prin bunici, a Mons. Francisc Augustin, acesta din urmă a condus Episcopia Romano-Catolică de București până la alegerea arhiepiscopului Ioan Robu.

inmormantareEl a fost arestat în același lot însă doamna Antonia a fost cea care ducea mesajele către monseniorul Vladimir Ghica. Fiind printre ultimele persoane care l-au cunoscut pe fericitul Monsenior Vladimir Ghica, Antonia Elisabeta Postolache Kastel a fost chemată în ziua beatificării monseniorului, la biserica Sacre Coeur din București pentru a ține o prelegere în legătura cu evenimentele de pe timpul când erau deținuți politici. Dumnezeu să o odihnească în pace!

Elisabeta Antonia Postolache-Kastel, Despre Mons. Ghika în antologia de texte A trăit şi a murit ca un sfânt:inmormantare1

Procesul lotului din care am făcut parte s-a ţinut după un an de anchete la subsolurile închisorii Uranus. Eu am fost luată de pe stradă, venind seara de la cursurile de la facultate, în ziua de 18 noiembrie 1952. Toţi am fost îmbrăcaţi cu hainele cu care am fost arestaţi şi chiar ni s-au dat şireturile înapoi, iar bărbaţilor şi curelele, dar numai pentru acele ore ale procesului. Monseniorul Ghika era în reverendă, singurul fără palton. Avea în buzunar un breviar nu prea mare şi pe deget un inel episcopal. Barba albă nepieptănată îi dădea un aspect bolnăvicios. Era foarte palid şi slab. Abia se ţinea în picioare.

inmormantare2După rechizitoriu şi acuzaţiile procurorilor, avocaţii puşi din oficiu ne-au acuzat şi ei. Când a venit rândul Monseniorului Ghika, acesta, cu un efort imens, a spus că refuză avocatul din oficiu şi se va apăra singur (fiind doctor în teologie şi în drept). Sala, plină de securişti şi militari, fără nici o persoană care să ne cunoască, a avut o reacţie de protest zgomotos. Completul de judecată a chemat nişte gardieni, care l-au scos cu forţa pe Monseniorul Ghika din sală. Procesul a continuat fără dânsul. Din rechizitoriu am înţeles că era considerat instigator împotriva orânduirii sociale, duşman înrăit al celor care îşi croiesc singuri prin dictatura proletariatului o fericire şi o viaţă fără mila ciocoilor cu pretenţii de oase domneşti.inmormantare3

Cei din lotul nostru am fost condamnaţi pentru crimă de înaltă trădare în favoarea Vaticanului, cu circumstanţe agravante pentru laici, la diverşi ani. Eu am fost condamnată la zece ani muncă silnică şi cinci ani degradare civică, motiv pentru care nu am mai putut continua studiile la facultate. Noaptea târziu s-a terminat procesul cu toate minciunile, la sfârşitul căruia reacţiile tuturor inculpaţilor au fost de acceptare şi aşteptare a condamnărilor. Acestea s-au comunicat la Jilava în ziua de 2 noiembrie 1953, separat persoanelor feminine şi separat bărbaţilor.

ELISABETA KASTELDupă proces am fost transportaţi cu un camion-dubă, jumătate cu separeuri, jumătate liber. Fiecare persoană avea lângă ea un gardian, aşa că nu puteai să întorci capul spre cel de alături. Nu ştiam unde ne transportă. Când a oprit duba, am citit luminat “Jilava”. Eu eram în partea cu prelată şi am fost aruncată jos. Ploua şi era un drum cu noroi gros. Gardianul care ducea gentuţa mea, cu cele două cursuri de neurologie şi infecţioase, cum am fost arestată pe drum venind de la universitate, ne-a strigat: “Sări”. Aşa am făcut şi am ajuns la pământ într-o poziţie verticală, dar cu genunchii strânşi. La câteva minute au împins o altă persoană. Era Monseniorul Ghika. Dânsul, neputând sări din cauza bătrâneţii şi a slăbiciunii, a căzut jumătate peste mine şi jumătate în noroi. L-am ajutat să se ridice, iar dânsul, cu o voce plină de compasiune, uitându-se şi la gardieni, a spus: “Pardonnez, pardonnez, pardonnons!” Nu pot uita privirea aceea îngerească şi plină de bunătate.

Gardienii ne-au luat pe fiecare şi ne-au dus la o baracă mare, în care pe o parte erau nişte spaţii închise, ca nişte dulapuri primitive, cât să încapă un om, făcute din scânduri negeluite, dar etanşe. Eu am ajuns la capătul din faţă, mai rămânând spaţiu în baracă, deşi erau circa 10-12, închise cu sârme. Din dreapta auzeam şoaptele unui preot, pentru eventualitatea eliberării (era Monseniorul Ieronim Menges), iar din stânga auzeam vorbele gardianului ce stătea pe un scaun la o măsuţă, iar în faţă avea o cutie ca de pantofi, unde arunca obiectele personale pe care alt gardian le lua de la deţinuţi. Această închisoare din timpul primului război mondial era depozit sub pământ, pentru obuze şi spaţii de dormit camuflate pentru soldaţi, fără foc. Acum era folosit ca închisoare doar cu nişte godine ce făceau fum şi cu ferestrele pe dinafară, blocate cu scânduri bătute în cuie în formă de “U”, cu 20 de centimetri liberi sus, pe unde ieşea fumul şi intra frigul, mai ales iarna, căci frigul era mai de suportat decât fumul. Pe majoritatea celor din lot, adică pe preoţi, nu i-am mai văzut niciodată. Doar numai pe unii, dar asta după executarea pedepsei de zece ani…

M-am uitat cu groază la tratamentul brutal faţă de cei cărora le dădeau haine vărgate. Nu au trecut toţi preoţii, ci au fost luaţi pe sărite. Printre primii a fost luat Monseniorul Ghika. Au ţipat să se dezbrace de reverendă. A făcut-o cu greu, căci era slăbit. A ţipat din nou la dânsul şi apoi l-au buşit de perete. A scâncit doar şi n-a vociferat. I-au dat nişte pantaloni nepotriviţi şi o zeghe unsuroasă. Când l-au silit să-şi scoată maieul, l-au lovit şi înjurat. Când au văzut inelul din deget au ţipat să-l scoată. Dânsul a spus că e sfinţit şi trebuie să-l poarte până la moarte. Cu o mişcare de strângere şi o lovitură de perete, gardianul cu grad mai mare l-a scos şi l-a aruncat în cutia de pantofi spunând cea mai urâtă înjurătură la adresa a tot ce este sfânt. Monseniorul a lăsat capul într-o parte şi a căzut lângă perete, aşa cum te laşi pe vine ca să te ascunzi. Gardianul, care era înalt şi voinic, a fluierat să vină încă unul, afară de cel care era cu el, ca să-l care afară cât mai repede pe “bandit”. Au început să-l îmbrâncească pe Monsenior. Apoi nu l-am mai văzut. Apoi a venit rândul meu şi al celorlalţi. Am ajuns la sectorul pentru femei numit şi ciupercărie. Până aici am relatat ce am văzut cu ochii mei şi am auzit cu urechile mele”.


Loading...

loading...

Lăsați un comentariu

*