Odinioară o comunitate mare, Arțari, satul aflat la aproximativ 12,5 kilometri de centrul comunei sucevene Hânțești, mai numără acum doar patru gospodării. Drumul până la Arțari pare desprins din satele românești cu rădăcini vechi. Nu a văzut și nu va avea niciodată asfalt. Nici prundiș nu va fi împrăștiat pentru că drumul traversează un islaz comunal al localităţii vecine, Adâncata.
Patru case mai străjuiesc, astăzi, comunitatea. Vechiul drum circulabil prin pădure pe vremea lui Ceușescu a fost închis de nepotul unui boier căruia i s-a retrocedat pădurea pe motiv că hoții mergeau la furat lemne.
Nici înainte de Revoluție și nici după, satul Arțari nu a fost electrificat. Despre aducțiunea cu apă potabilă nici nu poate fi vorba. Sătenii s-au obișnuit cu viața departe de zgomotul mașinilor și a aerului poluat de oraș.
Arțari a fost odată un sat mare, „un sat viu”. Astăzi, mai sunt 4 gospodării şi 15 persoane care locuiesc efectiv. Pe vremuri, satul număra, însă, aproape 100 de suflete.
Totul a început în anii 1980, odată cu politica lui Ceauşescu de strămutare a satelor. Oamenii au plecat unul câte unul, fie de bună voie, primind locuinţe în altă parte, fie nevoiţi pentru că satul nu avea şcoală, iar drumul de acces era prin pădure.
„Prin anii 1981-1982 a apărut politica lui Ceauşescu de a strămuta satele. Până în 1981 s-a menţinut populaţia, dar a apărut acea idee de strămutare a satelor şi acest lucru a reuşit să-l realizeze prin faptul că aveau un drum de pământ care făcea legătura între satul Arțari şi comună, acel drum era din pământ prin pădure și nu a fost amenajat, drumul fiind impracticabil nu aveau copiii cu ce să meargă la şcoală, şi atunci efectiv oamenii au fost obligaţi să-şi părăsească locuinţele şi să plece, o parte din ei să se mute la case care erau pus la dispoziție pentru că se asigurau locuinţe . A fost destul de greu, oamenii au suferit foarte mult. Tot procesul ăsta de strămutare îmi amintesc a durat până prin 1986, când a rămas doar o singură familie. Nu au vrut să se mute. Aveau 12 copii, au refuzat să părăsească ”, povestește primarul Daniel Olariu.
Și-a luat copii și a plecat de la casa părintească
Huțanu Elena este una din persoanele care a plecat din Arțari așa cum le ceruse comuniștii.
„Soțul era la închisoare și eu eram cu copii și cu mama aici la Arțari. În acest loc m-am născut și eu. M-am mutat pentru că așa s-a decis atunci, în casa unei rude,o mătușă de a soțului, casă care era pustie , la Călugăreni , a venit primarul de atunci Ciobanu de la comuna Adâncata . Vroiau să ne multe la bloc . Era în 1985 din câte îmi amintesc. Eram născută cu unul dintre copii, Brăduț. Mama mea s-a mutat în alt sat, la Berești . Aici, la Arțari a fost demolat tot, însă după Revoluție am fost nevoiți să să revenim pentru că persoana a cui era casa a revendicat-o și a trebuit să plecăm. Am luat totul de la zero. Acum avem o altă gospodărie . Am muncit mult și eu și copiii. ”, povesteşte Huțanu Elena.
A refuzat strămutarea
Ilași Viorica are 72 de ani. A rămas văduvă de doi ani. Soțul ei a refuzat să plece cu copiii din Arțari. Le-ar fi spus celor care au venit să le ceară să plece de acasă că, dacă îi dau Căminul Cultural din Adâncata, atunci este pregătită să lase casa din Arțari.
„Casele erau mai împrăștiate și când au venit să ne ceară strămutarea,toți au plecat.Soțul meu a refuzat însă pe mine mă bătea gândul dar trebuia să-l ascult. Creșteam 12 copii. Era greu dar acum a trecut timpul și am mai uitat . Nu avem curent electric,nu am avut niciodată, am avut un generator dar mi l-au furat hoții.M-am obișnuit fără curent electric. Nu îi simt lipsa.M-amînvățat și cu bune și cu rele. Sunt și bolnavă, am diabet.Mă descurc greu și acum pentru că am și un copil cu handicap”, ne-a spus bătrâna care susține că nu merge la oraș decât atunci când trebuie să ia rețeta pentru insulină.
Primarul comunei Hânțești, Daniel Olariu, ne-a spus că nu poate fi vorba de electrificare în satul respectiv pentru că nu sunt bani. Mai mult, nici la asfaltarea drumului nu pot visa localnicii tot din cauza lipsei fondurilor.
