Biserica Sfîntul Nicolae a Mănăstirii Bogdana din Rădăuți, prima biserică de piatră construită în Moldova, este plină de fisuri. Prin calitatile artistice, arhitecturale si decorative, edificiul monahal este unul din monumentele reprezentative ale patrimoniului artistic și cultural ale României, fiind inclusă în patrimoniul UNESCO, dovedind o veche și adâncă trăire duhovnicească a neamului românesc. Zidurile bisericii sunt vizibil crăpate iar acestea se adâncesc de la o zi la alta. Și pictura lăcașului de cult nu a fost niciodataă restaurată așa că abia se mai pot vedea icoanele pictate cu atâta migală. Mănăstirea Bogdana a avut o istorie zbuciumată ca și istoria poporului român, fiind unul dintre principalele repere ale spiritualităţii creştin-ortodoxe româneşti, un semn că românii au început orice faptă istorică cu o biserică.
Ctitorirea ei coincide cu întemeierea statului medieval Moldova, anul 1359 în care a început să fie ridicată fiind acelaşi cu anul în care voievodul Bogdan I a venit din Maramureş în Moldova. Locaşul, sfinţit în 1364, avea să fie necropola domnitorilor moldoveni, de la Bogdan I, până la Alexandru cel Bun. Mai exact, în biserica Mănăstirii Bogdana, în naos, îşi dorm somnul de veci Bogdan I, Laţcu, Ştefan I, Roman I, Bogdan, fratele lui Alexandru cel Bun, şi Bogdan, fiul lui Alexandru cel Bun. În pronaosul bisericii se află 3 morminte: al Doamnei Stana, soţia lui Bogdan al III-lea şi mama lui Ştefăniţă Vodă, şi mormântul Anastasiei, fiica lui Laţcu. Înaintea uşii pronaosului se găseşte piatra de mormânt a episcopului Ioanichie, mort la 1504.
Biserică deschisă după 200 de ani
În ciuda intemperiilor vremii, biserica a rezistat peste veacuri cotropirilor tătare și turceşti, jafurilor, războaielor și dominaţiei hasburgice, constituind de-a lungul timpului o garanţie a spiritului naţional românesc.
În 1775, anul ocupării Bucovinei de către habsburgi, Bogdana avea 13 clădiri, semn că mănăstirea avea o viaţă înfloritoare. Habsburgii au închis, însă, mănăstirea în acelaşi an, transformând biserica „Sfântul Nicolae“ în biserică episcopală, chiliile călugărilor fiind transformate în grajduri pentru caii garnizoanei austriece staţionata aici.
O parte din chiliile existente in jurul bisericii au fost demolate. În 1782, după mutarea episcopiei la Cernăuţi, biserica „Sfântul Nicolae“ a fost transformată în biserică de parohie.
Mănăstirea nu a mai fost reînfiinţată nici după eliberarea Bucovinei, în 1918, cea mai veche biserică de piatră din Moldova păstrându-şi statutul de biserică de parohie până în ultimii ani ai regimului comunist, când a fost închisă, fiind considerată monument istoric. La 6 decembrie 1991, de ziua Sfântului Nicolae, după mai mult de 200 de ani, Mănăstirea Bogdana a fost redeschisă, slujbele mănăstireşti răsunând din nou în ctitoria voievodului Bogdan I. În tabloul votiv, pictat în naos, Alexandru Lăpușneanu alături de Bogdan I și de Alexandru cel Bun, se afla și Ștefan cel Mare, dovadă a executării unui strat de pictură și pe timpul său.
Povestea tulburătoare a Sfântului Leontie
Legenda spune că într-una din zilele anului 1639, Rădăuţiul era în flăcări. Fugeau pe străzi localnici de toate, fără să mai simtă durerea din tălpile rănite de pietrele de pe uliţele colbăite. Animalele scăpate fugeau înnebunite, parcă fugărite de fiare. Peste tot numai fum, iar focul părea că mistuie întreg oraşul. Fiecare căuta să își salveze viața. Nimeni nu ştia cine sunt năvălitorii şi de unde au apărut. Însă, tuturor le era clară intenţia asediatorilor: jaful. La mănăstirea Bogdana, însă, era slujbă. Cineva obişnuit cu atmosfera de la slujbele mănăstirii, însă, şi-ar fi putut da seama că înăuntrul bisericii, pe lângă slujbă, se mai petrecea ceva. Din timp în timp, câţiva călugări mai vânjoşi, îmbrăcaţi cu straie largi, ieşeau din biserică, dar aveau un pas apăsat, de parcă ar fi cărat cine ştie ce povară.
Călugării au auzit din timp despre grozăvia care se petrecea în oraş, că atacatorii nu sunt turci şi, cu toate că urma jaful, ştiau că biserica nu va fi incendiată. Pentru că timpul era foarte scurt, au hotărât ca imediat să înceapă slujba privegherii şi să ascundă comoara cea mai valoroasă a mănăstirii: moaştele Sfântului Leontie. Legenda spune că monahii s-au adunat ciorchine în naos, în faţa tabloului votiv, încât nimeni nu-şi putea da seama ce se întâmplă în mijloc. Au ferit lespezile de piatră de pe pardoseală şi au început să sape. Pământul scos era pus în traiste, iar călugării mai voinici le doseau pe sub largile rase şi le răsturnau prin dosul chiliilor, chiar în chilii, fără să-i vadă nimeni. După câteva ore, când privegherea era pe sfârşite, iar moaştele sfântului erau bine tăinuite, au apărut şi tâlharii. Cât de mare a fost jaful ori câţi vor fi pierit de sabie nu se mai ştie, însă istoria a lăsat câteva indicii că, într-adevăr, în acea zi nefastă din 1639, Rădăuţiul nu a cunoscut milă. Însuşi Vasile Lupu, domnitorul Moldovei din acei ani, a venit la Rădăuţi să vadă ce s-a întâmplat, şi tulburat de distrugerile văzute, ar fi spus cu tristeţe: „Domnia mea a văzut pe acea Sfântă Episcopie lipsită de oameni şi prădată de tâlhari“.
Curios este că, după acea invazie, moaştele sfântului Leontie au fost considerate pierdute, la fel ca toate odoarele prădate, semn că nimeni din cei care au plănuit ori au îngropat sfintele moaşte nu a mai rămas în viaţă.
A rămas doar o legendă, pe alocuri obscură, despre o comoară îngropată în graba mare de călugări, în timpul unei privegheri.
Între anii 1974-1977, la biserica Mănăstirii Bogdana, s-au efectuat cercetări arheologice şi, din întâmplare sau poate chiar ispitiţi de legendă, arheologii au ferit lespezile de sub tabloul votiv, iar ce au găsit i-au pus într-o mare încurcătură. Indiciile găsite de arheologi, în măsură să permită datarea mormântului erau contradictorii, unele indicând secolele XIV-XV, altele prima parte a secolului al XVII-lea.
Adunând şi punând cap la cap tot felul de informaţii, misterul osemintelor necunoscute a fost elucidat. Elementele din veşmintele găsite în mormânt plasau vechimea osemintelor în secolelor XIV-XV, iar acoperământul de mormânt era, fără nici un dubiu, de la începutul veacului al XVII-lea. Nu mai încăpea nici o îndoială: fuseseră descoperite moaştele sfântului Leontie, primul episcop de Rădăuţi, socotite pierdute timp de 350 de ani. Cu alte cuvinte, în graba mare de a salva de la pângărire nepreţuitele relicve ale mănăstirii, monahii le-au ascuns chiar sub locul unde erau aşezate de obicei, poate tocmai pentru a atrage cât mai puţin atenţia celor prezenţi la acea priveghere.
În epocă comunistă, o asemenea descoperire nu putea fi mediatizată. Toate elementele cu valoare arheologică din mormânt au fost ridicate, dar mormântul a fost din nou închis, pentru încă un sfert de veac.
În 1991, s-a hotărât redeschiderea mormântului şi repunerea moaştelor Sfântului Leontie la loc de cinste, pentru a putea fi venerate de credincioşi, aşa cum se întâmpla cu mai bine de 350 de ani în urmă.
A fost unul dintre călugării cu viaţă aleasă, fiind considerat sfânt, încă din timpul vieţii, de cei care îl căutau pentru a-i cere sfatul, la mănăstirea Laura. După înfiinţarea scaunului episcopal de la Rădăuţi în timpul lui Alexandru cel Bun, smeritul monah Lavrentie a primit cinstea episcopatului. Mănăstirea Laura a fost lăsată în grija celui mai destoinic ucenic al său, nimeni altul decât binecunoscutul Daniil Sihastrul, sfătuitorul voievodului Ştefan cel Mare şi Sfânt.
Spre bătrâneţe, vlădica Lavrentie s-a retras din scaunul episcopal, pentru a duce viaţă de schimnic , cea mai înaltă consacrare monahală, noul său nume fiind Leontie. După moarte, trupul său a rămas neputrezit şi, atât datorită amintirii rămase în mintea credincioşilor, cât şi faimei moaştelor sale de a fi făcătoare de minuni, a fost cinstit foarte curând după trecerea la Domnul ca sfânt, la data de 1 iulie.
În iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât canonizarea oficială a Sfântului Leontie. Data pomenirii sale a fost păstrată la 1 iulie, după vechea tradiţie.
