Lăcrămioara Tarhon este dintr-un sat din Bucovina, zona orașului Rădăuți, iar în Italia este de mulți ani, de prin 2000. S-a oprit în nordul peninsulei, la Torino, pentru că acolo erau deja mai mulți români din partea Bucovinei iar Lăcrămioara a înțeles că așa i-ar fi mai ușor să se adapteze. A găsit repede un loc de muncă, pentru că în acele vremuri erau mai puțini cei care imigrau iar de lucru se găsea mai ușor.
Despre începuturile sale și despre cum a reușit să înfrunte cu succes această lume a „badantelor”, Lăcrămioara a povestit pentru Rotalianul:
«Am găsit de lucru ca badantă la o bătrână care era bolnavă psihic, avea depresie. Vă închipuiți cum m-am trezit eu într-o casă străină, cu o femeie care se plângea toată ziua că e abbandonată de toți ( asta era impresia ei) și eu nu știam ce să-i spun că nu cunoșteam o boabă de italiană! A treia noapte de când lucram la ea a alunecat pe un covor, a căzut și și-a rupt femurul. A doua zi dimineața au transportat-o la spital iar eu stăteam cu ea, marele meu noroc a fost că acolo lucrau două infirmiere românce și ele m-au învățat cum se lucrează cu o persoană la pat: să-i schimb scutecul, cum să spăl bolnavul în pat, să schimb așternuturile, că nu se procedează ca la noi, aici sunt alte reguli. Sfaturile lor m-au ajutat mult în munca mea de badantă.
În cele din urmă pe bătrână au dus-o la un cămin de bătrâni iar eu am găsit un alt loc de muncă. Ceea ce vreau să spun este faptul că la fiecare loc de muncă unde am fost am cerut de la început să mi se facă și contract de muncă, am discutat de la început despre drepturile și îndatoririle pe care le am. Am respectat regulile casei, mi-am făcut munca așa cum am știut mai bine și nu am permis să mi se impună să fac ceea ce nu prevedea contractul de muncă. Dacă nu m-am pus de acord de la început cu familiarii am refuzat locul de muncă. Normal că am făcut și compromisuri dar benefice pentru ambele părți.
Am lucrat mereu cu persoane cu probleme mari de sănătate, bătrâni imobilizați la pat și care se mișcau numai cu ajutorul căruciorului. Cu timpul mi-am făcut și eu un prestigiu al meu aici, printre italieni și dacă asistatul meu murea imediat găseam de lucru cu ajutorul recomandarilor pe care le aveam. Am învățat din experiență, că atunci când îți faci munca cu seriozitate și proferionalism, ești apreciată atât de persoana pe care o asiști cât și de familie. Dacă am întâmpinat probleme, le-am discutat cu familia unde lucram și am căutat mereu să ajungem la un acord.
Munca de badantă este grea și nu e pentru toată lumea, mai ales dacă lucrezi la fix, adică stai în casa lor. Chiar dacă în contractul de muncă scrie clar că trebuie să lucrezi zilnic 10 ore, cu 2 ore de pauză după-amiaza iar noaptea cu 11 ore consecutive ale tale, rar ai norocul să lucrezi așa. Bătrânii de care ai grijă se trezesc noaptea și te cheamă; nu toți o fac din răutate, cum spun unele dintre colegele mele sau că nu stau bine cu capul, dar o fac pentru că au nevoie de ajutorul tău. Poți oare să dormi liniștită în camera ta când auzi că te strigă? Te lasă inima să-i auzi cum se vaietă?
Am făcut și compromisuri dar nu am renunțat niciodată la orele libere pentru bani și nici nu am acceptat să dorm în aceeași cameră cu persoana pe care o îngrijeam, numai în cazul în care eram platită pentru supraveghere nocturnă. Am dat dovadă de seriozitate și profesionalism și am fost respectată ca atare. Am acceptat locuri de muncă grele, cu bolnavi cu un caracter dificil sau bolnavi de Alhzeimer, poate am un dar înnăscut, nu știu, dar nu treceau două săptămâni și asistatul meu, din „Zmeul-Zmeilor” sau „Muma-Pădurii” deveneau blânzi ca mielușeii. Am știut să controlez situații deosebite, mi-am păstrat cumpătul și calmul; asistatul meu stătea bine iar familia lui era mulțumită. Am întâmpinat și câteva probleme din partea familiei dar s-au rezolvat imediat și totul a revenit la normal. La fiecare loc de muncă am respectat și am fost respectată, nu m-am simțit tratată rău, nu m-am simțit marginalizată iar munca mea a fost apreciată.
La o bătrână de care am avut grijă mai mult de 3 ani și care avea grave probleme de sănătate, mi s-a permis să locuiască împreună cu mine și ea, băiatul și soțul meu. Familia bătrânei mi-a făcut această concesie și a fost, într-adevăr, un mare gest de încredere din partea lor.
Eu cred că dacă îți faci lucrul cu seriozitate ești apreciat. Trebuie să dai dovadă de mult calm și răbdare și să stai bine din punct de vedere psihic.
Cine nu stă bine din punct de vedere emoțional niciodată nu o să se poată acomoda, niciodată nu va putea face cum trebuie această muncă. În primul rând trebuie să stai tu bine pentru că îți este încredințată spre îngrijire o persoană bolnavă, o ființă umană. Este o foarte mare responsabilitate!
Se spune că badantele se îmbolnăvesc psihic din cauza lucrului greu. Eu nu cred asta. Cine este bolnav vine de acasă cu probleme de sănătate din cauza greutăților și a problemelor materiale, iar după ce găsește un loc de muncă stă mereu cu gândul acasă și cu grija că trebuie să trimită bani. Astfel nu se poate concentra asupra muncii pe care trebuie să o facă și nici nu se poate acomoda. Acestea sunt persoane sensibile din punct de vedere psihic și nu se vor adapta nicăieri. Eu, câte badante cunosc aici, la Torino, niciuna nu se plânge că este stresată, surmenată sau să aibă probleme psihice. Eu le văd mulțumite și fericite, glumesc, se distrează în timpul liber, fac excursii, merg duminica la mare sau la munte. Cred că îngrijitoarele care ajung să sufere de Sindromul Italia lucrează non-stop, și în zilele lor libere, pentru a câștiga cât mai mulți bani și privesc Italia pe fereastră, cum se spune.
Eu chiar sunt mulțumită că am venit în Italia. Nu numai că am avut realizări pe plan material, și nu puține, dar am avut ocazia să trăiesc și să muncesc în alt mediu, cu alte obiceiuri, cu altă cultură și o altă mentalitate. Am învățat de la italieni mai ales faptul că nu totul este să te realizezi material în viață ci trebuie să ai grijă și de sufletul tău; să te distrezi, să te întâlnești cu prietenii, să ieși la un restaurant cu familia, să-ți petreci concediul în fiecare an la munte, la mare, să vizitezi alte meleaguri, să-ți petreci sfârșiturile de săptămână sau zilele libere făcând excursii. Am vizitat locuri minunate; Italia este o țară cu bogății artistice și culturale rar întâlnite, cu locuri încântătoare.
Italienii sunt primitori și prietenoși. Soțul și băiatul meu și-au făcut prieteni italieni lucrând impreună cu ei, de asemenea și eu cunosc multă lume.
Ceea ce m-a impresionat cel mai mult este că italienii nu sunt un popor chiar atât de rasist și naționalist cum se spune. Văd că s-au adunat în Italia toate rasele Pământului și toți trăiesc în bună înțelegere.
Trăind în Italia, intrând în contact cu o cultură diferită de a noastră, cunoscând persoane din multe alte țări ale lumii care au emigrat aici, a avut o influență pozitivă și asupra mea, ca individ. Chiar pot să spun că m-am adaptat rapid la stilul de viață de aici și îmi place. Mi se pare că nu este atâta bârfă și invidie câtă este în România. Fiecare își vede de viața și familia lui și nu-l interesează de alții. Și la italieni nu le place mai ales să fie mințiți! Este ca și cum nu ai avea respect și nicio considerație pentru persoana respectivă.
Îmi place mult și bucătăria italiană, este foarte sănătoasă și cu foarte multe preparate. Eu cred că și prin felul de a mânca, de a găti, un popor își arată cultura; știe ce este bine și ce nu este indicat să se consume, sunt atenți la alimentație ca să le fie bine.
Întâmplarea a făcut să vin în Italia; plănuisem să merg în Franța, unde aveam o prietenă la Paris dar întâmplarea a făcut să-mi schimb planul în ultimul moment și nu-mi pare rău. Italia a avut o influiență benefică asupra mea și din punct de vedere material dar și cultural. Dacă ar fi să repet alegerea, aș veni iar în Italia.»
Sursa: Rotalianul.com
