La 18 ani, Diana Cărceanu și Teodora Dudici, două eleve din județul Suceava, și-au făcut din voluntariat un mod de viață. Au ales să salveze vieți, una din „pură pasiune”, cealaltă din convingerea că poate face ceva „folositor” pentru ceilalți, „aducând zâmbete pe chipurile oamenilor”.
Tinerele au un vis comun: să urmeze Medicina! În afară de antrenamentele și intervențiile zilnice, se pregătesc pentru admiterea la facultate și-și gestionează timpul la minut. De doi ani, echipa ISU Suceava a devenit pentru fiecare „a doua familie”, e locul în care merg în fiecare zi, chiar și în timpul vacanțelor școlare.
Cu toate că au un program spartan, Diana și Teo nu au uitat de distracție și hobby-uri. În plus, atunci când agață bocancii militari în cui și uniforma roșie în dulap, cele două domnișoare îmbracă rochii elegante și pantofi cu toc. În doi ani de voluntariat, au participat la peste 300 de intervenții, de la incendii la descarcerări și au învățat că „atunci când pleci la un caz, nu știi unde ajungi”, iar fără curaj și stăpânire de sine nu poți fi voluntar ISU.
- De ce ați ales să faceți voluntariat în cadrul ISU Suceava? Aveți în familie „salvatori de vieți”?
Diana Cărceanu: Am ales să fac voluntariat la ISU din pură pasiune și dedicare pentru oameni și pentru bine. De mică, atunci când vedeam ambulanțele sau pompierii că treceau pe stradă, un zâmbet și multe fericire îmi inundau inima și chipul. Știam ce vreau să devin atunci când voi fi mare: medic. Iar medicina de urgență era una dintre opțiunile principale.
Mama mea a fost cea care m-a anunțat că se fac înscrieri la voluntariat la pompieri undeva în luna februarie 2016 și atunci am spus că această este șansa mea și nu trebuie să ratez, iar ceea ce avea să înceapă în lunile următoare avea să devină viitorul meu. Și da, în familia mea există un „salvator”. Un salvator excepțional, unchiul meu, care este medic cardiolog și el mi-a insuflat această pasiune prin tot ceea ce îmi povestea încă de mică, iar atunci când îl vedeam că pleca de la întrunirile de familie sau petreceri pentru că era chemat de urgență la spital, îl priveam cu o admirație și iubire imensă. Consider că dorința aceasta face parte din mine, sufletul și sângele meu.
Teodora Dudici: Am ales să fac voluntariat în cadrul ISU Suceava, deoarece îmi doream să fac ceva folositor pentru cei din jurul meu, să ajut, să pun zâmbete pe chipurile oamenilor. Faptul că îmi doresc o carieră în medicină a fost un motiv în plus să aleg acest voluntariat; zi de zi învăț lucruri noi și le perfecționez pe cele învățate. Nu am în familie salvatori de vieți, dar de mică îmi doream să ajut.
- În ce a costat recrutarea? Prin ce probe eliminatorii ați trecut?
Diana Cărceanu: Recrutarea a constat în depunerea unui dosar ce conținea mai multe acte conforme, ulterior acest dosar fiind acceptat. Acesta era prima proba eliminatorie: dacă nu era acceptat dosarul, candidatul nu mai putea activa ca voluntar. Mai apoi, am fost chemați în luna august 2016 la cursuri. Aceste cursuri au fost împărțite în două categorii: legislație și prim-ajutor de bază. La finalul cursurilor, am dat un examen, atât teoretic, cât și practic, pe care l-am promovat cu succes. Această era cea de a doua proba eliminatorie, iar candidații care nu luau examenul, nu puteau deveni voluntari la ISU.
Teodora Dudici: : Am aflat despre programul „Salvator din pasiune” și am spus că neapărat trebuie să mă înscriu, simțeam că asta este șansa mea, să încep, încetul cu încetul, să clădesc ceva pentru cei din jurul meu. Recrutarea a constat în alcătuirea unui dosar, un test psihologic, prezentarea de aptitudini, dosar ce urmă să fie studiat de către cei de la ISU. Cu o imensă bucurie, am primit răspunsul afirmativ și în scurt timp am început cursurile. În prima săptămână, am învățat noțiuni și tehnici premergătoare în stingerea incendiilor, dar și despre prevenirea situațiilor de urgență, finalizând cu un examen pe care l-am luat cu zâmbetul pe buze. Simțeam din ce în ce mai mult că sunt pe drumul bun. A doua săptămâna a fost mai solicitantă, dar îmi plăcea. Atunci am învățat, printre noțiuni de biologie, tehnicile de acordare a primului ajutor calificat. Ulterior, am început să vin la unitate și să învăț pe Ambulanță, începând să studiez materialele cu care urma să lucrez.
- Ce ați simțit când ați îmbrăcat prima data uniforma roșie cu numele vostru pe etichetă?
D.C.: Împlinirea și fericirea imensă pe care le-am simțit în luna februarie a anului 2017, atunci când am îmbrăcat pentru prima dată uniforma roșie, nu pot fi comparate cu nimic! Mai ales că așteptarea până la acest moment a fost destul de lungă, de șase luni, deoarece din luna august până în februarie, nu aveam voie să particip la intervenții, timp în care am învățat toate dotările autospecialelor, mi-am perfecționat cunoștințele dobândite la cursuri și, în special, am văzut ce înseamnă o echipă adevărată, am învățat ce înseamnă respectul într-o echipă a cărui țel este de a salva vieți și am început să mă integrez în familia ISU Suceava.
Atunci când am îmbrăcat uniforma roșie pentru prima dată, m-au cuprins niște emoții care nu se pot descrie în cuvinte. Simțeam că acesta este drumul meu, că am găsit scopul meu în viață. Și acum, dimineața când mă îmbrac în uniformă, simt același lucru: că mă reprezintă, sunt mândră că pot să o port, dar mai ales, simt că sunt „eu” cu adevărat. Alături de paramedici, atunci când participăm la o intervenție, oamenii din jur ne văd ca pe un tot, un întreg și, normal,își pun speranța în mâinile noastre. Ce bucurie poate fi mai mare decât această? Culoarea roșie reprezintă iubire.
- Vă aduceți aminte de primul caz la care ați luat parte?
D.C.: Bineînțeles că îmi amintesc prima intervenție la care am participat! Era într-o zi de februarie, era frig, multă zăpadă și, îndeosebi, multă adrenalină și câteva emoții. Din fericire, nu a fost un caz foarte grav, fiind vorba de un bătrân căzut pe gheață, care avea o fractură închisă. După monitorizare, bărbatul a fost dus la spital și datorită echipei de pe echipajul EPA din acea zi, pacientul nostru a ajuns în stare stabilă la spital.
T.D.: Da! Îmi amintesc cu drag. Era după câteva săptămâni de când începusem să vin la unitate, să învăț Ambulanță, să îi cunosc pe acești oameni minunați. Îmi amintesc în detaliu acea intervenție, inima îmi bătea atât de tare pe drum, dar nu am lăsat să se vadă acest lucru, iar pe chipul meu se putea citi cât de mult îmi doream să particip. Totul s-a încheiat cu bine și după ce pacientul a fost predat în condiții optime la spital, am știut că aceasta este calea mea. Și așa a început totul… Și acum simt, după fiecare intervenție, că fac ceea ce iubesc.
- Există vreo experiență mai puternică care v-a marcat?
D.C.: Nu pot spune că există vreo experiență care să mă fi marcat. Fiecare caz este mereu diferit, special în felul său. Am avut oportunitatea de a participa la aproape 300 de intervenții, atât medicale, cât și accidente, incendii, deblocări de uși și multe altele, și la fiecare am cunoscut oameni diferiți, cu afecțiuni diferite și povești diferite. Nu m-a afectat niciodată nici o experiență, nici atunci când am văzut oameni decedați sau politraumatizați în urma accidentelor, deoarece de felul meu sunt o persoană foarte puternică și cu stăpânire de sine.
Știu că nu trebuie să pun prea multe suflet atunci când merg la o intervenție, doar atât încât să arătăm compasiune pacientului nostru și să îi arătăm că este pe cele mai bune mâini, deoarece mai apoi toate se rasfrâng asupra sufletului meu, iar stăpânirea de sine, îndemânarea, profesionalismul și curajul sunt cuvintele care trebuie să primeze în timpul fiecărui caz.
T.D.: Am participat la multe intevenții ce ar fi putut să mă marcheze, dar paramedicii m-au învățat cum să gestionez situațiile și să nu fiu marcată, să dau tot ce e mai bun mereu, dar fără emoții. Atunci când pleci la un caz, nu știi unde ajungi, am avut noroc poate și de faptul că sunt o fire mai puternică. Pentru mine toți oamenii sunt egali, nu există intervenții la care să mă implic mai mult sau mai puțin, la toate concentrarea și munca sunt la un nivel maxim. O intervenție reușită e cea în care toată echipa a dat dovadă de profesionalism și curaj, atunci când știm că am făcut tot ce ne-a stat în putere. Pot să spun că am rămas marcată dar în sensul bun, după o intervenție și anume un accident rutier, atunci când am ajuns la spital și am privit recunoștință din ochii inocenți ai unui copil.
- Câte ore de pregătire aveți zilnic și cum arată o zi din viața voastră?
D.C.: În timpul școlii, totul începe dis-de-dimineață, mă trezesc la 6.00, încep orele la 8.00 și termin fie la 13.00, 14.00 sau 15.00. În zilele în care termin mai repede, vin direct la unitate și stau până la ora 18.00-19.00, iar mai apoi merg acasă pentru a scrie temele și a învăța pentru ziua următoare. Dar dacă termin mai târziu, merg la sala mai apoi sau la alergat, deoarece fac și sport. De asemenea, înainte sau după antrenament, există posibilitatea să am în ziua respectivă pregătire, fie la biologie sau la chimie, deoarece vreau să urmez Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila” din București.
În schimb, dacă este perioada vacanțelor, vin de dimineață de la 8.00 până seara la unitate. Acestea sunt zilele în care „muncesc”, cum le numesc eu. Dar nu uit și de relaxare, de ieșit cu prietenii, de petreceri sau de o excursie fie cu familia sau cu prietenii. Ei știu despre tot ceea ce fac aici la ISU, mă susțin și sunt mândri de mine. De aceea, nu uit niciodată de ei!
T.D.: Obișnuiesc să merg la unitate după ce ies de la școală, iar în weekend merg de dimineață până seara. O zi din viață mea arată diferit față de cea precedentă sau față de cea care va urma, întrucât mă pregătesc pentru Medicină. Mă trezesc când răsare soarele, uneori înaintea lui, că să pot să îi zâmbesc. De la ora 6.00 , fac o oră sport, apoi merg la școală sau la unitate, dacă este o zi liberă. În timpul săptămânii, petrec în medie cinci-șase ore pe zi la unitate, în weekend mai mult, căci merg de dimineață.Bineînțeles, învăț pentru admitere și la unitate, mă credeți că acolo rețin cel mai ușor!? Probabil, pentru că mă simt „acasă”. De asemenea, citesc și exersez tehnici de acordare a primului ajutor, căci această este pasiunea mea. La început, am avut emoții, dar am realizat că stăpânesc tehnicile și alături de paramedici, formând o echipă, am curaj și nu mai există acest sentiment. Îmi place foarte mult să citesc și încerc să îmi fac zilnic timp pentru asta. O zi din viață mea este plină de adrenalină, muncă și încununată de zâmbete.
- Cum v-au primit „veteranii” de vârstă în rândul lor? Dar echipa ISU „Bucovina”?
D.C.: Toți angajații de la ISU Suceava ne-am primit cu mare căldură în suflet. Nimeni, niciodată, nu s-a uitat urât la noi sau să ne întrebe vreodată: ,„Voi ce căutați aici?”. Ne-au arătat mereu că sunt dornitc să ne învețe din experiența lor, ne-au dat încredere și ne-au învățat că pentru a ne integra într-o echipă și a avea succes în ceea ce facem, trebuie să arătăm respect, dorința de cunoaștere și perfecționare. Toți „veteranii” din cadrul unității sunt prietenii, îndrumatorii și colegii noștri! Familia pompierilor a devenit familia mea.
T.D.: Am fost primită cu brațele deschise, am cunoscut cei mai buni oameni, cele mai sincere inimi. Eu nu cred că există oameni mai curajoși decât pompierii. Ei sunt cei care se luptă cu focul! Ei sunt cei care își lasă problemele la poartă și salvează vieți. Pentru mine, ei sunt a doua mea familie. Uneori, atunci când întră în tură, îi aștept lângă ambulanță, îi privesc cu atât de multă recunoștință. Mă uit cum pășesc spre autospeciale cu dăruire și nu am cum să nu zâmbesc! Pentru mine, ei sunt eroii! Pe lângă faptul că m-au învățat și mă învață mereu lucruri pe linie medicală, mă învață să fiu fericită, să am încredere în mine, să nu îmi pierd speranța și să nu uit niciodată că: „Nihil sine Deo!”. Dincolo de cască, dincolo de bocanci și uniformă… pompierii sunt oameni prețioși, cu un suflet cât cerul de mare.
Sursa: A1.ro
