Profilul psihologic al ucigaşului poliţistului Sorin Vezeteu. „Avea un instinct criminal care mocnea de multă vreme” 

Psihologul Cezar Laurenţiu Cioc analizează modul de gândire al celui care a ucis cu sânge rece un om al legii în gara din Burdujeni, Suceava, potrivit Libertatea.

Din punct de vedere psihologic, Ioan Beşa avea o personalitate instabilă emoţional, dar spre deosebire de alţi oameni cu instabilităţi, dezechilibrul său afectiv genera gânduri de răzbunare şi resentimente, totul pe un fond de agresivitate criminală. Un prim indiciu al personalităţii specifice de tip criminal este acela că avea în permanenţă cuţitul la el. Prezenţa cuţitului înlesneşte actul criminal. Dacă nu ai avea cuţit la îndemână pe moment, ar fi mult mai greu să realizezi crima, ar trebui să planifici totul în detalii fine, să anticipezi, ceea ce nu a fost cazul aici.

Criminalul a reacţionat impulsiv în baza percepţiei „Toţi sunt la fel” asupra poliţiştilor. Este exact mentalitatea de terorist care nu face diferenţe între persoane ci ştie că toţi ar merita să moară. E ca în cazul bărbaţilor care ajung să urască toate femeile pentru că în trecut a existat una care i-a părăsit sau cazul femeilor care se razbună pe toţi bărbaţii pentru că unul s-a purtat urat cu ele.

În mintea criminalului, orice poliţist din lume purta vina celor care l-au arestat în Spania. Această incapacitate psihologică de a distinge între cei care ti-au făcut rău concret şi restul lumii pe care o învinovăţesti a condus la moartea unui om nevinovat. Ucigaşul avea un instinct criminal care mocnea de multă vreme, iar ideea unui poliţist singur şi a vederii uniformei acestuia a fost doar un factor declanșator. E ca şi cum avea arma demult pregătită şi lipsea doar conjunctura potrivită apasării trăgaciului. Dacă ştiti pe cineva care are în permananţă un cuţit prin buzunare sunaţi imediat la 112. Acel om e o bombă cu ceas.

Ucigaşul poliţistului avea nativ o capacitate foarte slabă de empatie. Nu rezonează cu durerea cuiva, cu ideea de suferinţă. Este o caracteristiică a psihopatologiei criminale.  E similar cu cazul acela din Vâlcea, unde un psihopat a ucis mai mulţi câini si i-a atârnat în copacii din pădure. Aceşti oameni fac rău fără reţineri morale sau remuşcări inclusiv celor apropiaţi. Nu e de mirare că mamei ucigaşului îi era teamă de  el. Aceasta a făcut în trecut o cerere poliţiei pentru a fi protejată de violenţele fiului ei dar răspunsul  pare să fi fost, conform spuselor femeii „ Ce vrei doamnă, să dormim cu tine in pat?”. Acest răspuns al instituţiei poliţiei a fost momentul când s-a dat prima lovitură simbolică de cuţit poliţistului mort.

Mai poartă şi altcineva vina crimei înafară de criminal?

Factorul care ar fi putut salva viaţa poliţistului ar fi fost ca el să nu fie singur în patrulare. Fiind singur, luat prin surprindere şi înjunghiat în gât, un poliţist ar fi murit în orice ţară, având  orice fel de pregătire. Acestui factor surpriză a înjunghierii pe la spate într-o zonă vitală precum gâtul nu ar fi rezistat nimeni pentru că nu ar fi beneficiat de timpul necesar ajungerii la arma din dotare. Acest caz particular nu a depins de o eventuală slabă pregătire sau dotare a poliţistului mort.

În aceleaşi circumstanţe ar fi murit pe loc şi un poliţist american obişnuit să scoată imediat arma. În speţa de faţă nu aveai timp să scoţi arma (chiar dacă o aveai în dotare), să tragi piedica, să o îndrepţi către agresor. Toate acestea necesită ceva timp, iar poliţistul fusese înjunghiat pe la spate în gât, pierdea sânge, conştienţa îi era afectată, creierul nu mai era oxigenat cu sânge. Este de mare interes de aflat dacă poliţistul a apucat să folosească în mod concret spray-ul paralizant pe care a reuşit să pună mâna totuşi în acele clipe. Dacă el a avut timp să apese macar odată declanşatorul spray-ului este rezonabil să conchidem că ar fi putut folosi si arma în scop de autoapărare. Dacă doar a scos spray-ul dar nu a apucat să îl folsoească, acelaşi lucru s-ar fi întâmplat şi cu arma din dotare.