Sărbătoarea Botezului Domnului (Boboteaza) este prăznuită în Biserica Ortodoxă la 6 ianuarie.
Acest mare praznic împărătesc mai poartă numele de “Epifania” sau “Arătarea Domnului”, pentru că în această zi s-a arătat Mântuitorul, care stătuse până atunci necunoscut. În această zi Hristos a ieșit pentru prima dată în lume, fiind mărturisit ca Mesia.
Botezul pe care Sfântul Ioan Botezătorul îl făcea în râul Iordan era, potrivit părintelui Ilie Cleopa (vol. “Predici la praznice împărătești”, 1996), un botez al pocăinței, un botez de pregătire a botezului creștin.
Iisus Hristos nu avea nevoie de acest fel de botez, al pocăinței, pentru că nu avea păcate și nu avea ce ispăși. Atunci de ce a primit Mântuitorul Hristos un botez cu apă, făcut de cel care se considera pe sine nevrednic, plecându-se, să-I dezlege cureaua încălțămintelor (Marcu 1, 7).
Sfântul Ioan mărturisea atunci când boteza în Iordan zicând: “Eu v-am botezat pe voi cu apă, iar Acela (Hristos) vă va boteza cu Duh Sfânt” (Marcu, 1,8). Acum, când venise Hristos să fie botezat, putea să îl și arate nu numai să-L mărturisească, pentru ca mărturisirea lui să nu rămână îndoielnică: “Iată Mielul Lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan 1,29).
Potrivit Doxologia.ro, apa sfinţită la Bobotează posedă, într-o măsură mult mai mare, daruri şi puteri tămăduitoare şi simţitoare, decât cea a Aghiasmei mici. Efectele Aghiasmei mari le arată însăşi rânduiala slujbei, îndeosebi textul ecteniei şi al rugăciunii de sfinţire.
Prin atingerea Sa de apa Iordanului, în care S-a botezat, Mântuitorul a sfinţit-o nu numai pe ea, ci însăşi firea apelor în general, a apelor de pretutindeni, făcând din ele un factor de purificare şi de sfinţire, prin energia divină introdusă în apa Iordanului, precum cântăm în troparul din rânduiala slujbei: „Astăzi firea apelor se sfinţeşte…”. De aceea, apa sfinţită la Bobotează posedă, într-o măsură mult mai mare, daruri şi puteri tămăduitoare şi simţitoare, decât aghiasma mici.
Efectele Aghiasmei Mari le arată însăşi rânduiala slujbei, îndeosebi textul ecteniei şi al rugăciunii de sfinţire, unde preotul se roagă: „Şi-i dă ei harul izbăvirii şi binecuvântarea Iordanului. Fă-o pe dânsa izvor de nestricăciune, dar de sfinţenie, dezlegare de păcate, vindecare de boli, diavolilor pieire, îndepărtare a puterilor celor potrivnice, plină de putere îngerească. Ca toţi cei ce se vor stropi şi vor gusta dintr-însa să o aibă spre curăţirea sufletelor şi a trupurilor, spre vindecarea patimilor, spre sfinţirea caselor şi spre tot folosul de trebuinţă…”.
De aceea, Aghiasma Mare se păstrează nestricată vreme îndelungată, rămânând tot aşa de proaspătă, de curată şi de bună la gust ca atunci când a fost scoasă din izvor, fapt pe care îl remarcă, din vechime, Sfinţii Părinţi şi scriitorii bisericeşti. O parte din ea se păstrează în Biserică, într-un vas anume (vasul de aghiasmă, numit şi aghiasmatar), şi e folosită de preot la o mulţime de slujbe (ierurgii). Cu dânsa preoţii stropesc casele credincioşilor şi pe cei ai casei, în ajunul Bobotezei.
Cu Aghiasma Mare se stropesc toate persoanele şi lucrurile care trebuie să fie exorcizate, curăţite şi binecuvântate sau sfinţite, ca de pildă, rânduiala la curăţirea fântânii spurcate, la vasul cel spurcat, la binecuvântarea şi sfinţirea prapurilor, la sfinţirea Crucii şi a troiţelor, a clopotului, a vaselor şi a veşmintelor bisericeşti ş.a. În unele părţi (ca de exemplu prin Bucovina şi Transilvania) există obiceiul de a stropi cu aghiasmă şi trupurile celor răposaţi, pentru ca astfel sufletele lor să se înfăţişeze sfinţite la Înfricoşătoarea Judecată.
Aghiasma Mare e folosită, de asemenea, de către arhiereu la sfinţirea bisericilor, a antimiselor, a Sfântului şi Marelui Mir ş.a. În casele credincioşilor, Aghiasma se păstrează la loc de cinste, în vase curate, în care se pune de obicei un fir de busuioc. (…) Se obişnuieşte să se guste dintr-însa timp de opt zile în şir, mai ales de la ajunul Bobotezei până la odovania praznicului, adică până la 13 ianuarie inclusiv. Îndeosebi cei opriţi de la împărtăşire se pot mângâia luând Aghiasmă şi apoi anafură. Când ne împărtăşim, Aghiasma se ia după împărtăşanie, iar când luăm numai anafura, Aghiasma se ia înainte de anafură.
